Obisnuiam...

Obișnuiam să mă simt goală.
Nu pentru că nu aveam nimic pe dinăuntru, ci pentru că mă pierdusem pe mine din propria viață. Încercasem prea mult timp să fiu ceea ce aveau ceilalți nevoie. Un obicei vechi, născut din copilărie.

Până când am realizat că trăiam fără scop, fără direcție, fără vise, fără dorințe, fără plăceri. Orice era bun. Orice voia oricine, în afară de mine.
Mă lăudam cu adaptabilitatea mea, cu flexibilitatea. Sunt calități grozave, absolut necesare supraviețuirii, însă n-ar trebui să înlocuiască propria voință. Dar uneori, singura dorință este supraviețuirea. Și acceptarea din partea celorlalți.

Atunci înveți să te adaptezi la oricine și la orice, până când vocea ta interioară amuțește.

Dar nu așa apare liniștea interioară.
Apare, în schimb, un zgomot de fond. Asemănător celui emis de televizoarele vechi rămase fără program. O gălăgie care te bruiază până la limita la care nu mai știi la ce te gândești. Sau dacă mai gândești la ceva.
Simți că există o eroare în sistem, dar nu poți pune mâna pe ea. Nu știi ce e în neregulă. Și te întrebi de ce nu poate fi și în mintea ta liniște. De ce nu te poți odihni. De ce nu poți gândi limpede.

Mahatma Gandhi spunea:
„Fericirea este atunci când există armonie între ceea ce spui, ceea ce gândești și ceea ce faci.”
Aș adăuga: și ceea ce simți. Pentru că din simțire se nasc gândurile.

Dar te obișnuiești să nu mai știi ce simți. Poate pentru că ai simțit prea mult și prea devreme. Pentru că ți-au fost negate simțirea și gândirea – lucrurile care te făceau demnă de luat în seamă. Și înveți că nu ești. Că nu meriți.

Mai obișnuiam să cred despre mine că sunt tristă.
Simțeam permanent, în adâncul meu, o tristețe grea. Un fel de melancolie după ceva. Ceva ce ar fi trebuit să fie, dar nu era. Oricât aș fi râs sau m-aș fi distrat, seriozitatea acestei tristeți îmi arăta colții de fiecare dată când avea ocazia.

Frică. Tristețe. Rușine. Vinovăție.
Mă învârteam într-un cerc de emoții care îmi slăbeau puterile. Pentru că ele se hrănesc cu energia noastră.

Au început să apară emoții noi, necunoscute până atunci: frustrarea, invidia, ciuda, gelozia, dezgustul față de oamenii fericiți în superficialitatea lor. Dar reușeam mereu să le alung. Nu le consideram sentimente demne de mine. Sufletul meu era curat și nu voiam să-l murdăresc.

Fusesem, chiar și așa, o învingătoare.
Plină de energie, de forță și de rezistență — lucruri care îi uimiseră pe mulți. Trecusem prin Valea Umbrelor Morții, cum spun americanii. Dar, încet, puterile au început să mă lase. Am ajuns să fac totul din inerție. Din corectitudine. Din rutină. Ca pe niște obligații de bifat.

Fusesem un colibri. Apoi un phoenix.
Iar acum ajunsesem să mă simt o cioară obosită.

Până când am întâlnit un vultur.
Și am decis că sunt un vultur.

Nu știu dacă vulturii se retrag în pustiu ca să renască. Dacă își smulg penele și își sparg ciocul, așteptând să le crească altele. Dar știu sigur că oamenii o fac.
Uneori nu mai crește nimic nou până când nu identificăm și nu renunțăm la ceea ce ne ține pe loc.

Astăzi mă trezesc cu recunoștința în minte și în suflet. Și am înțeles ce înseamnă, cu adevărat, să o practici din adâncul ființei tale.

Dar n-am fost mereu așa.
Recunoștința a apărut târziu. Mult timp, nemulțumirea m-a definit mai mult decât orice altceva.

Scriu acum pentru cei care se luptă cu ce m-am luptat eu.
În speranța că o parte dintre voi veți vedea mai clar, folosindu-vă de luminile care mi-au apărut mie în drum și mi-au luminat calea către simplitate.
Către o viață trăită bine. Frumos. Cu sens.

Cred cu tărie că tuturor ni se arată luminile.
Și cred că putem deveni, la rândul nostru, lumină pentru alții.

Cred în legile universului.
Și în faptul că ceea ce dai, aceea primești. Am trăit după această regulă. Și, când mă așteptam mai puțin, am primit exact ce aveam nevoie.

Dacă ceva din ce ai citit rezonează cu tine, te aștept și cu alte povești de citit la cafea, pe drumul către claritate și liniște.