Obisnuiam...
Obișnuiam să mă simt goală. Nu pentru că nu aveam nimic pe dinăuntru, ci pentru că mă pierdusem pe mine din propria viață. Încercasem prea mult timp să fiu ceea ce aveau ceilalți nevoie. Un obicei vechi, născut din copilărie. Până când am realizat că trăiam fără scop, fără direcție, fără vise, fără dorințe, fără plăceri. Orice era bun. Orice voia oricine, în afară de mine. Mă lăudam cu adaptabilitatea mea, cu flexibilitatea. Sunt calități grozave, absolut necesare supraviețuirii, însă n-ar trebui să înlocuiască propria voință. Dar uneori, singura dorință este supraviețuirea. Și acceptarea din partea celorlalți. Atunci înveți să te adaptezi la oricine și la orice, până când vocea ta interioară amuțește. Dar nu așa apare liniștea interioară. Apare, în schimb, un zgomot de fond. Asemănător celui emis de televizoarele vechi rămase fără program. O gălăgie care te bruiază până la limita la care nu mai știi la ce te gândești. Sau dacă mai gândești la ceva. Simți că există o eroare în sist...